Moldojenii !

  Din nou societatea își arată potențialul în materia degradării naționale. Am ajuns în pragul unui război spiritual de scară largă. Au renunțat oare strămoșii noștri , îngenunchiați în propriul sînge , la limba , patria , vatra doar pentru a întreține în viața kilogramele sale de carne ? De ce noi suntem nevoiți să facem asta ?
  Să fii martorul la o ceartă nu e plăcut. Vezi cum , doar prin cîteva înjurături și obiecții fără vreo bază argumentativă , scade , uniform accelerat , IQ-ul unora. Concomitent , tumoarea , ce a lovit majoritea populației micului nostru stat , i-a amploare. Problema limbii naționale , nu a existat niciodată. Demult se știe că vorbim româna , mulți știu , dar puțini recunosc. Din motiv că foștii „colonizatori” au făcut abuz de educația noastră , națiunea își pierde rădăcinile. Aceeași poveste sa întîmplat acum 300 de ani cu triburile Cherokee , Apache sau Comanche. Asupriți de colonizatori , aceste triburi au ajuns în consecință maimuțe în rezervații. Cu părere de rău , destinul națiunii noastre are tangențe cu același tip de conservare a speciei , doar cu supraveghetori diferiți.
  E grav cînd penele unora se umflă . E mai grav cînd ele sunt umflate nu doar de orgoliu , ci și din ingrație. Cînd aud că , la noi acasă , suntem nevoiți să schimonosim graiul , să rupem nu doar osul din limbă ci și din inimă , pentru ca „unii” să înțeleagă ce e în suflet , ap chiar îmi vine să părăsesc planeta asta . Dar să admitem și asta (deși e o probleme foarte gravă) , dar de ce trebuie ca cei nevinovați , neinformați să cadă primii în plasă ? Nu avem tărie ; nu avem atitudinea necesară.
  Problema noastră nu e diferită de a Ucrainei. Aceeași sursă varsă tone de benzină în foc pentru a pîrjoli națiunea. Ne așteaptă și pe noi acest jăratic , dar lenea moldoveanului amînă sentința. Într-un fel sau altul e norocul nostru, dar în fața judecății vom pleca capul și sabia nu va ezita .
  Am fost crescuți în brațele unui popor maginific cu o limbă de invidiat. Dacă odată cu finisarea școlii , se termină și existența lor, dați-mi voie să prăvălesc bacalaureatul!

Moldova poate!...

     S-au împlinit deja douăzeci și doi de ani de la Declarația Independenței Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică. 
„–     Am obținut noi oare independență sau libertate?

–       Desigur că independență”.

     Lumea fuge cu pași mare spre, așa numitul, viitor. Ea uită de politică, iar în „dicționarul explicativ” al planetei Pămînt această artă a devenit doar economie. Pămîntul s-a împărțit, s-a furat, s-a cumpărat și declarat. Astăzi harta intimidează curcubeul. Asta s-a vrut. Așa toți au vrut, precum și moldovenii. Acum se pare că n-o vreau.

     Republica Moldova este un stat agrar, iar acțiunile sale de a atinge un alt nivel sau măcar de a-l afirma pe cel actual se pare că sînt realizarea mărfurilor străine în mii de magazine și înființarea frizeriilor. Pentru a supraviețui și a se tunde Moldova părăsește casa și robește la gospodăria altcuiva, gospodăria, așa zisului, stăpîn. Cu toate acestea statutul țării nu se schimbă. Moldova are minți, are visuri și dorințe, dar toate se inhibă, se limitează. Ea este înecată de ceața grea ce o-nconjoară. Lumină a fost mereu, întrerupătorul a putrezit.

     Moldova nu duce o viață grea. Moldova nu moare de foame. Moldova are unde trăi și ar avea în ce trăi, dacă ar vrea. Moldoveanul poate munci la casa lui, dacă ar vrea. Moldova are de unde, dar nu-și dă seama. Nu-și dă seama de parcă ar fi oarbă după atîtea doctorii și medici, de parcă ar purta ochelari pentru atlas, vînduți în subsoluri, cu bon și garanție, ochelari prin care Lumea-i în alb-negru.

     Moldova poate trăi, Moldova poate lucra, Moldova poate lăsa drogurile și ochelarii.

Moldova poate…

Ninge-n iad ...

    În iad ninge … Fulgi puhavi se desprind din locul încă numit cer de sufletele nou venite. O frumusețe inimaginabilă! Ei acoperă cu nevinovăția lor colinele însângerate. Peisajul de un roșu sanguin se luptă pentru menținerea culorii, dar nu reușește. Fulgii câștigă bătălia, ei mereu așa fac. Mâzga cleioasă se îngustează și se transformă treptat în niște troiene demne de cel mai friguros colțișor din Laponia.

   Ninsoare nu ocolește nici sufletele mutilate. Cele de câteva secole, cele ,,proaspete”, toate stau cu gurile căscate, neștiind ce să facă. Retrăiesc același moment. Simt aceeași pulsații. Învață să fie oameni sau au fost cândva demult, dar au uitat? Nici n-au știut că mai sunt capabili de așa sentimente și totuși … Ninge …

   Probabil că binele e ușor de descoperit, mai greu e de-l trăit, aici, acum și-ntotdeauna! Sufletele și-au amintit cum e să trăiești cu adevărat. Aceasta înseamnă rebeliune? Nu, niciodată, adică deocamdată. Unde să fugă, ce se cucerească? Fiecare este aici, fiindcă nu a putut profita de prima și unica șansă de a trăi bine, adânciți în probele ridicole, conduși de principii eronate. Chiar și cele mai vesele și desfrânate amintiri care însemnau odată totul, sunt uitate sub biciurile inchiziției satanice. Însă în iad ninge … Trebuie de luptat, trebuie de iertat, trebuie să ajungă fiecare să se cunoască pe sine însuși, indiferent de faptul că e prea târziu și deja se află în locul care de atâtea ori îi renega existența în timpul vieții și regreta faptul împlinit aici. Calea spre ,,eu” trece prin ,,tu” spre universal! Vine ninsoare, mai devreme sau mai târziu, și găsim. Omul e proiectat să găsească. Să se găsească.

    Ninge … Frumos, prea frumos pentru a-ți putea închipui că aceasta să întâmplă tocmai în iad. Liniștit. Logic. Tămăduitor.

    Mii de creaturi, schițate pentru a tortura, pocnesc nemilos cu biciul peste sufletele păcătoase, dar fără folos. Ce-i durerea fizică pentru cei care au suportat-o secole la rândul și tocmai acum când sunt pe calea cea dreaptă, prima dată în timpul existenței lor! Bicele trosnesc tot mai des. Nici o mișcare. Ce pot înțelege acei care sunt  făcuți să tortureze pe alții. Acei care au în loc de suflet o sferă cu plumb topit. Poate așa e mai bine? Viața fără sentimente, un scenariu demn de Oscar. Aș vrea să văd cum arată așa ceva. Păcătoșii se uită-n sus, unii la cer, alții la cupola nevăzută a iadului. E bine faptul ca nu privesc în jos cum au făcut-o milenii de-a rândul.

    Satanail, cel mai iubit dintre îngeri, a căzut pe gânduri. Ce caută lumina și fulgii în locul acesta luminat doar de focuri supraetajate? Dumnezeu l-a iubit și i-a încredințat cea mai responsabilă misiune. El trebuia să administreze Infernul și să pedepsească pe cei pierduți definitiv. Trebuie cineva s-o facă și pe asta. N-a putut refuza, chiar dacă tot ce dorea să facă era pace și smerenie. S-a jertfit pentru binele suprem al neamului omenesc. S-a jertfit pentru a ne pedepsi. Trebuie cineva s-o facă și pe asta. Însă ninge… Este un procedeu real care nimeni nu-l poate dezminți, deoarece se întâmplă chiar în fața ochilor săi. Dar, există pierduți definitiv și căi prea  greșite pentru a nu putea fi găsită o cale de întoarcere? Sentimente … Gânduri … Cât de straniu e să le simți în așa loc, cu atât mai mult dacă ești cârmuitorul lui.

    Zăpada se topește. Treptat, dar sigur. Totul a fost în zădar? Un moment de amintire și resemnare a fost tot ce a putut oferi ea? Păcat … Dar nimeni niciodată nu va mai fi la fel. Odată văzând un pre-view al idealului universal pe care-l râvnești, nu poți, pur și simplu, să-l ignori!

    Totul se transformă. Rebeliuni, răscoale, trezire. Cucerirea iadului și redobândirea libertății. Toți lucrează într-un impuls pentru transformarea acestui loc teribil în raiul cela râvnit de mulți. Satanail susține ideile sufletelor pe care le stăpânea de demult,încă înainte de ninsoare, și ei împreună creează ,,tărâmul visărilor”. Toți sunt liberi și fiecare își e stăpân sie însuși. Virtutea stă în capul mesei și nu poate fi altfel, deoarece aceasta este temelia nou creatului regat construit cu atâta greu. A doua șansă, o realitate îmbătătoare.

    Rai fals, fără Dumnezeu, fondată de păcătoșii care nu merită nimic în afară de schilodelile la care au fost supuși, spuneți voi. Oare? Calea spre raiul adevărat trece prin focurile iadului și aceasta era înainte de ninsoare.

    Ninsoarea-i de vină sau necesitatea sufletului de a fi ,,pur”? Probabil ninsoarea ...

Starea: Meditație

Ascult: Lordi - It Snows In Hell

  

Plouă [scurtmetraj]

[...] și iarăși plouă. Mii de picături cad neîncetat. Cad , neștiind cît de dur va fi impactul cu pămîntul . Dar ele cad. Moartea le răsare în fața , le cheamă. Fără tragere de inimă ele se duc. Nici un pic de ezitare , nici un dubiu , totul deja hotărît. Cu o încăpățînare nemaivăzută , se duc să-și întîlnească destinul. Totul este pregătit, așteaptă doar finalul. Spectacolul începe cu jocul de lumini și orchestra , fără întîrziere , se alătură și ea. Decurge ca la carte , nimic de prisos. Vine clipa. Iată-le - picăturile în ultimul zbor. În sincronizare perfectă , începe cadența. Parcă totul decurge bine . Parcă este respectat scenariul , dar totuși , ele cad. Cad fără dorința de pune capăt oribilei drame. Mor fără luptă . Cad .

Decepție [...] 

Disperare [...]

Despre LOGICĂ sau, mai bine zis, lipsa ei [scurtmetraj]

     Logica e rară, ideea valoroasă e pe cale de dispariție, prostia a devenit banală. Peste tot doar oameni care doresc să-ți impună principiile lor și viziunile lor despre lume înconjurătoare fără a propune cel puțin un argument în favoarea acestora. Toți trăiesc așa cum vreau și e corect, dar libertatea ta se termină unde se începe libertatea altora. Am impresia că unii oameni (din clipă-n clipă tot mai mulți) gândesc cu apendicele care medicul grijuliu i la tăiat cu mulți ani în urmă.

     Cea mai importantă obligație morală este de a căuta toată viața răspunsuri. Haide-ți să gândim, să raționalizăm, ca să avem cu ce găsi ceea ce căutăm. Vrem să ajungem o societate unde să fii ,,prost” e normal și destul de ,,ok” ? Mai rău când prostii se socot savanți …

Cunoștința NECONOAȘTERII

     Mintea umană -  de la început țărână neprelucrată, mai apoi lan, la care de grâu, la care plin cu  buruieni. Vai cât de mult aș vrea să-o pot pătrunde! O, nu , nici într-un caz pe-a mea, are fi prea simplu (Oare?). Vreau să înțeleg și să pricep ce gândesc alți oameni. Nebunie - spuneți voi, eu spun - vis! Idee fixă care niciodată nu se va împlini, puteți să-mi contrapuneți. Eu răspund, interziceți-mi să visez, mi-e interesant cum o veți face. Ha-ha-ha! Mă simt chiar acum făuritorul propriului destin (Cine știe?) .

     Mă voi desfăta în cunoștință. Voi privi în adâncul cuiva fără a deschide ochii. Voi putea manipula persoanele și șantaja, în caz de necesitate. Voi răsturna munți cu puterea gândurilor străine. Voi fi atotputernic!!! Și singur, și dezamăgit în toată atotputernicia mea … mărunt ca un purice și slab ca un prunc în fața luminii orbitoare și adevărurilor ce mi se vor deschide.

     Pe de altă parte cui îi trebuie cunoștința dată și abilitatea aceasta monstruoasă când poți rămâne într-o neștiință plăcută. Poți să participi la un teatru bazat pe improvizație, în care niciodată nu știi ce te așteaptă. Așa e mai interesant. Necunoașterea tămăduitoare! Necunoașterea glorioasă! Necunoașterea sfântă!

     Vreau ca următorul pas să fie o surpriză. Vreau să se întâmple totul pe neașteptate. Așa e mai interesant, nu?

     Interesant, dar neorganizat și nestructurat. Cui îi pasă dacă așa îți place ție? Păi în tot trebuie să fie ordine, dar mi-e dor de niște repulsii neașteptate, de niște momente care apar pe neașteptate, dar care rămân pe veci undeva în scoarța craniană.

     Îmi place la întrebarea mea firească și logică ,,La ce te gândești?” să vie un răspuns poate chiar mai logic ca întrebarea ,,La nimic …” . ,,E imposibil să te gândești la nimic, eu văd tot, de ce, dar, răspunzi așa?” . ,,De ce nu?!” Și e corect , de ce nu?! Logică intangibilă cu lumea reală și clară, lumea de suprafață, dar cea mai corectă . Ea fascinează prin adâncimea și profunzimea ei. ,,Nimic” , deci Ghicește singur. Mii și mii de variante, mii și mii de așteptări, regrete, presupuneri, scenarii horror, povești de dragoste apar la mine în gând și toate sunt corecte, dacă noi credem cu adevărat în ele.

    Vreau sa fiu în neștire. Să descopăr singur lumea, cu capacitățile și ideile mele, nu cu răspunsurile gata ale societății. Vrea cu vehemență să nu citesc gândurile oamenilor ce mă înconjoară. Câteodată simți nevoia și să fii păcălit ca lumea.

     Vreau să te descopăr singur, fără sfaturile altora. Sunt gata să aștept suficient pentru ca oricare om cu care interferesc să se dorească descoperit de mine!

     Vreau să fiu ca toți, UNIC !!!

Ascult: Beethoven – Symphony No. 5 in C Minor OP.67 – Allegro Con Brio

Starea: Împlinire (pentru azi și zilele ce vor urma)